Nu inteleg cum destinul poate sa-ti joace viata atat de simplu pe o singura carte. Am obosit si parca am spus-o de atatea ori, incat cuvintele in sine si-au pierdut sensul. Incerc sa insir litere pe o foaie, in speranta disperata ca ceva se va schimba. Ca undeva acolo exista un super-ceva care sa ma asculte si sa intoarca universul pentru mine pana la Big-Bang. Sa dea timpul inapoi si sa numere ani in cateva secunde, doar pentru linistea mea. Dar sigur ca nu exista, caci daca ar exista s-ar fi intamplat de mult.
Cobor aceleasi scari si simt aceleasi lucruri in fiecare dimineata. Imi beau cafeaua cu aceeasi ura imensa interiorizata prea adanc si strang din dinti cat pot ca sa nu rabufnesc in fata celor nepotriviti. Nu mai pot sa vorbesc nici macar cu mine, de parca cuvintele mi-ar sta in gat si mi-ar provoca o tuse inecacioasa de fiecare data cand incerc macar sa-mi rostesc numele, uitandu-ma in oglinda. Fumez si numai simt nimic, doar o durere imensa in piept. N-am mai baut de prea mult timp pentru simplul fapt ca alcoolul nu-mi sterge memoria aproape niciodata. De-as putea, iti jur, ca as sterge tot, doar ca sa pot sa fiu din nou fericit.
Si cine esti tu, pana la urma? Si de ce te iubesc atat de mult? De ce ma agat de amintirea ta si de ce sfasii din mine tot ce a mai ramas de fiecare data cand iti aud numele?
Esti o oarecare. Si nici eu nu ma cred. Ma simt bolnav de tine, mi as frange oasele pana la ultimul si te-as scoate din maduva, din sange, pentru ca pana acolo ai ajuns. Si nici macar nu te-am lasat. Cine esti? De ce ma obsedezi? De ce ma urmaresti si de ce nu-mi dai drumul? Ceva in tine pare ca ma trage tot timpul inapoi. Pleaca, vino, pleaca! Intoarce-te si saruta-ma, asa merg lucrurile intre noi de cativa ani incoace.
Te vad peste tot , te simt peste tot, esti peste tot.
Da-mi drumul.
