Bleeding wishes

 Intr-o zi ti-am scris. Am dat peste scrisorile de la tine si intr-un joc haotic am inceput sa raspund la fiecare. Nu-mi alegeam cuvintele, nu insiruiam silabe menite sa te prinda in valtoarea celor spuse. Iti scriam sincer, cum poate, n am facut-o niciodata. As fi vrut sa fiu sincer cu tine. Sa-ti strig adevaruri si sa sterg minciuni, as fi vrut defapt sa pot sa te asez intr-o sala, sa trag draperiile si ferec usile in urma pasilor curiosi, as fi vrut sa ramanem doar noi si doar pentru o secunda sa te mai stiu a mea. As fi vrut sa am puterea sa iti spun, in sala aia, tot ce as fi avut de spus, tot ce am sa iti spun si n-am avut curajul. As fi vrut, pentru o ora, doar atat, un ceas macar sa imi fi dat, sa trasez cu creta alba pe o tabla stearsa de praf si de vreme, toate greselile care ne-au indepartat. Si as fi vrut sa iti spun: Uite, aici am cazut si uite, aici m-a durut. Caci m-a durut si pe mine, chiar daca in ochii tai am fost intotdeauna atat de puternic, atat de intangibil, sa stii ca m-au durut toate.

As fi vrut sa am puterea sa-ti spun si apoi sa sterg cu buretele. Nu, nu ca si cum ar fi atat de usor sa repar totul, nu as fi avut curajul macar sa incerc sa ma gandesc la asta, dar mi-ar fi placut atat de mult sa pot sa sterg cu un simplu gest "trecutul dintre noi" si sa las in urma doar dara de apa si creta topita in ea, ca un simbol al resemnarii. Am renuntat. Sa te mai caut, sa iti mai scriu, sa incerc sa iti vorbesc sau pur si simplu sa ma gandesc la tine. Nu sufar, nu plang, cateodata dorul de tine ma loveste atat de adanc incat ma zguduie si imi sparge temeliile, dar ma ridic. Nu sufar, nu plang. Asa m-ai invatat. Dar nu pot insa sa iti spun ca atunci cand o adiere, o strada, un parfum mi te aduc din nou in fata ochilor, nu ca pe o fantasma, ci ca si cum cu adevarat ai sta in fata mea, nu ma cutremur cu totul. Nu sufar, nu plang, dar ar fi o minciuna sa spun ca nu regret. Intr-un minut si o clipa de-as putea, sa te am intr-o sala, nu as incerca macar sa te ating. Nu, nu pot. Stiu prea bine care sunt limitele noastre acum. Nu ne atingem, nu ne privim, nu ne vorbim si nu ne aducem aminte, nu ne spunem "la multi ani", caci e prea firesc, si cand intre noi s-au intamplat lucruri firesti? Incercam din rasputeri sa ne uitam existenta si poate, intr-un fel sau altul, amandoi am reusit. Ne-am vazut de cateva ori, ce-i drept, bineinteles intamplator. Dar cine stie de cate ori nu ne-am aflat la cativa pasi distanta unul de altul, fara sa avem habar? Oricum nu ar fi contat, fie voit sau nu, fie gandit sau nu, fie ca suntem constienti si ne vedem sau pur si simplu te-am pierdut sau m-ai pierdut cu vederea vreodata intr-o multime, fie ca n-ai vrut sa ma vezi, sau eram prea grabit sa te mai recunosc, fie ca ai crescut, fie ca am crescut, fie ca mi-ai aparea chiar acum la usa, sau ti-as aparea chiar acum in prag, nu as putea sa iti spun nimic. Desi cuvintele mi-ar bolborosi in gat de nerabdare. Nu as putea.

Tacerea asta ma omoara si imi sfasie toate colturile sufletului, acoperite de tine. Tacerea asta e grea, e grava si e o drama puternica in tot ce am avut noi. Mi-ai spus sa nu te caut si mi-e greu, mi-a fost, dar uite ca pana azi, nu am revenit nici macar cu un telefon. Mi-e dor si ma doare,dar nu sufar, nu plang. Ma chinui si ma sparg in mii de amintiri, de fiecare data cand in vis ma strigi, dar nu sufar,nu plang. Asa m-ai invatat. Traiesc si azi placerea de a astepta un tren, fara bilet, doar ca sa vad fericire pe peroane si prin gari. Traiesc si azi, trezit la gandul ca poate retraiesti si tu, momente intregi si amintiri cu mine. Iar eu le reconstitui, le reintregesc si incerc sa completez si sa falsific bucati din ce nu-mi mai aduc aminte. Si zambesc. Des. Caci m-ai facut fericit. Si iubesc. Des. Caci m-ai invatat sa o fac, cum doar putini mai stiu. Si ma daruiesc si scriu altora si indrug versuri si bat la alte geamuri, dar ce folos? Cand ma intorc acasa, tot poza ta ma asteapta pe birou.

Te-am vazut intr-o zi, era 9 dimineata si eram chiaun de somn, imi fumam tigara si imi frecam ochii prin fum intr-o statie apropiata de casa ta. Nu-mi imaginam sa te vad, era prea devreme pentru tine, stiam asta, si mai mult de atat, nu ma aflam acolo pentru tine. Imi era doar somn si eram impacat cu gandul ca e doar o alta zi in care tramvaiul vine greu, oprit probabil prin vreo intersectie. Si ai aparut, acolo, vis-a-vis. Si am suras surprins si apoi m-am facut mic, am reactionat din instinct sau poate din obisnuinta gandului ca privirile noastre nu se vor mai intalni. Nu m-ai vazut si poate nici nu mi-as fi dorit sa o faci, dar m-ai lasat sa te vad. Erai frumoasa, atat imi amintesc. Mi-a fost de prisos sa-ti analizez hainele sau postura, te cunosteam deja prea bine ca sa mai fie nevoie sa te studiez. Pareai obosita si ingandurata. Parea sa ai o zi grea inainte. Si ti-am urat succes, in gandul meu, asa cum iti uram inainte, in timp ce urcam scarile tramvaiului, cu privirea inca lipita de tine.

Nu a mai contat nimic atunci, nici timp, nici spatiu, nici golul dintre noi. Nu m-am gandit la nimic, pur si simplu m-am bucurat ca esti. Ca undeva acolo, intr-o lume acum a ta, separata de a mea, esti. Ca traiesti acum altele si zambesti acum cu altii, si ca ai zile grele, ca de obicei, la finalul carora te stiu mereu invingatoare. Ca poate altii iti ureaza succes acum, ca plangi, ca razi si nu am vrut sa stiu de ce, sau cine iti e acum alaturi. M-am bucurat sa stiu ca pentru amandoi soarele rasare si apune in acelasi loc.