Windowbreak

Stateam amandoi intinsi pe podea si ne uitam, din cand in cand, unul la altul. Clipeam. Pentru cateva fractiuni de secunda zambeam. Si in momentul ala timpul nu mai avea relevanta. As fi vrut sa iti vorbesc. Sa-ti povestesc despre mine, despre ce ma doare si ce ma macina. Ce ma revolta si ce ma nelinisteste, ce ma bucura, pentru ce inca zambesc...
Dar nu am facut-o. Ma simteam de parca un singur cuvant de-al meu ar zdruncina linistea aceea perfecta dintre noi. De parca as fi spart clepsidra, incercand sa o intorc. Te priveam. Si atunci toate aveau sens. Stiu ca mii de intrebari roiau in jurul nostru atunci si mii de raspunsuri am gandit impreuna, dar nu ni le-am dat niciodata. E mai bine asa.
Amortisem acolo, pe podeaua umeda si rece, si totusi m-as intoarce in acelasi loc oricand, pentru o infinitate bine delimitata in timp si in spatiu, petrecuta langa tine. Ai spart tacerea dintr-o data, brutal, inconstienta ca intocmai tacerea dintre noi ramasese ultima legatura fragila de care nu ne puteam atinge.
- Trebuie sa plec.
Te-ai ridicat si ai inceput sa-ti umpli geanta cu tot ce mai ramasese din tine, la mine. Ai luat rujul ala rosu aprins pe care il purtai din cand in cand, in serile pe care le vroiai speciale. Tricoul vechi in care iti petreceai noptile, absorbita de vreo carte, citind la lumina difuza a unei lampi oarecare. Ai deschis sertarul si ai scos brutal de acolo cateva amintiri, pe unele le-ai aruncat pe podea, nu-ti apartineau. Altele le-ai indesat ingeanta. Si te priveam incremenit. Ai mers la usa de la frigider si ai rupt si de acolo cateva intrebari si concluzii pe care le concepusem amandoi si le lipisem la vedere, ca sa ni le reamintim zi de zi. Nu stiu de ce le-ai luat, ce puteai face, oricum, cu ele? Nu aveau nici un sens intr-o alta incapere. Singurul lor sens il dadeam noi. Ai mai luat toate cd-urile pe care le ascultam impreuna, pana noaptea, tarziu, impartind, de cele mai multe ori, aceeasi tigara. Ti-ai cautat, deranjata de dezordine, actele si cheile de la apartament. Te urmaream.
Si apoi, m-ai rugat sa ma ridic si eu. M-am ridicat rece si ma priveai ca pe un strain. Ma analizai. Te-ai rotit in jurul meu de doua  ori, timp in care parfumul tau mi-a invadat narile. Am tras aer in piept. Ti-ai lipit spatele de al meu si mi-ai prins mainile.
- Daca ar fi sa nu ne mai vedem niciodata?
- Vom avea mereu aceasta legatura. Ti-am raspuns strangandu-ti mainile. Si ai ras, dar stiam ca iti curg lacrimile. Am stat acolo pret de cateva minute. Spate in spate, de parca in momentul ala ne-am fi separat destinele, dar mai aveam nevoie de un ragaz.
Pentru prima oara imbratisam aceeasi concluzie.

God must have spent a little more time on you

 - Iubito, nu am sa renunt niciodata la tine.
I-am spus, desi stiam ca doarme si ca nu ma aude. 

     Poate tocmai asta a fost rostul cuvintelor mele. Mi-a fost mereu frica sa-i spun exact ce simt. Am vrut mereu sa i-o arat, sa o fac sa inteleaga. Dar pana unde poate merge o iubire tinuta in secret? Sunt gol. Am ramas gol. M-a dezbracat, de toate hainele. Tot ea m-a dezbracat de orgolii, de principii stupide, de regrete, de iubiri neimpartasite. Mi-a luat toate lucrurile murdare. Le-a adunat cu rabdare, una cate una. Vreo veche iubire lasata in masina de spalat ( "Poate am s-o clatesc vreodata si am sa scot petele", mi-am spus probabil atunci cand am aruncat-o acolo, dar am uitat sa mai apas butonul, caci in urma ei am cumparat alta ce mi s-a parut deja curata, imaculata si mi-a fost mai usor s-o imbrac pe aceea, caci mirosul acela de nou te face tot timpul sa-ti uiti vechile tricouri preferate prin sifonier ). A mai strans, in urma mea, toate greselile pe care le-am facut. Le-a razuit cu grija, caci unele erau impregnate atat de adanc. Pe birou, pe masa din bucatarie, la usa camerei mele, s-a uitat peste tot, le-a sters pe toate si nimic nu a lasat neobservat. Le-a tinut minte, dar nu cu strictetea unei menajere care te cearta pentru dezordinea din mintea ta, din viata ta, ci cu blandetea unei mame care nu spune niciodata cat de greu a fost sa ajunga acasa si sa gaseasca haosul pe care singur l-ai creat. 

     Mi-a luat tricourile rupte in timpul certurilor si a avut grija sa scoata toate petele de sange. Si chiar de ar fi fost unele imposibil de curatat, le-a acoperit. A desenat cu markerul peste ele ceva ce sa-mi aminteasca mereu de ea. Mi-a scris cu grija cuvinte pe care sa le citesc si sa le recitesc mai tarziu, pe care sa mi le amintesc in viitoarele mele conflicte, cu minte insumi sau cu altii, s-a gandit la toate. Le-a cos si le-a calcat, le-a impachetat, le-a pus la locul lor si a asteptat rabdatoare sa le descopar mai tarziu.
"Nu vreau tricoul asta" ii spuneam cand ma ruga sa il imbrac, dar nu ii spuneam niciodata de ce. Am fost naiv sa cred ca ea nu stia motivul, cand defapt, le-a stiut mereu pe toate. Si atunci il lua singura de pe raft si imi arata cat de mult l-a schimbat. "Am sa-l imbrac din nou, am sa-l imbrac mereu" ii spuneam apoi, uimit, cu rasuflarea taiata, in timp ce o sarutam ca sa imi opresc emotiile, dar ea stia si asta, caci buzele imi ardeau. Si asa, cu timpul, am invatat ca nu voi putea niciodata sa ii ascund nimic. Desi ar fi o minciuna sa spun ca nu am incercat.
     Nu toate iubirile se nasc din adevar. Poate a mea, a noastra, cum i-ar placea ei sa o numesc, nu s-a nascut din pura sinceritate si cu cele mai bune intentii. Dar cine a spus ca ar fi trebuit? Asa cum a fost la inceput, cand cheile de la casa mea stateau tot timpul in buzunarul de la piept, asa cum e acum, cand doar ea descuie usa, mereu cu acea sclipire in ochi, nimic nu as fi vrut sa fie altfel. "Toate la timpul lor", imi spunea mama. Si nu am avut niciodata rabdarea sa ii ascult cu atentie cuvintele. Doar cand am crescut, doar dupa ce pragul de sus m-a lovit de atatea ori pana sa invat sa ma aplec, am inteles defapt insemnatatea lor. 

     Mi-a gasit si bandajele. Bandajele cu care imi inveleam palmele, ca nimeni sa nu-mi vada bataturile si zgarieturile, ranile si cicatricile, toate facute in zadar si pentru nimic defapt, caci aceasta a fost adevaratul motiv pentru care le ascundeam tot timpul, pana si de mine. Le-a gasit, si pe acestea nu le-a curatat, nu le-a calcat, nu le-a pus la locul lor. Le-a aruncat. Si nu din orgoliu, si nu din gelozie. Atunci cand am deschis sertarul si nu le-am mai vazut, mi-a spus fara sa intreb: "Nu ai sa mai ai niciodata nevoie de ele". Si am crezut-o pe cuvant, chiar daca nu-mi statea in fire.

       Vroiam sa ma schimb, pentru ea, dar nu-mi imaginam vreodata ca voi ramane defapt exact asa cum sunt. Nu schimbarea era ceea ce aveam nevoie, desi atata timp am crezut cu tarie in cuvantul asta. Ce aveam nevoie, era sa ma accept. Nu aveam nevoie sa-mi redecorez casa, sa revopsesc peretii, nici sa ma mut in alt oras ale carui strazi sa-mi fie straine. Aveam nevoie sa invat sa traiesc din nou, si am invatat. M-a imbracat ,cu atata grija, cu vechile mele tricouri preferate, am facut dragoste cu ea pe aceeasi mobila, am apasat impreuna aceleasi butoane ale aceleiasi masini de spalat in care mi-am aruncat toate nesigurantele. Strazile? Imi sunt acum dragi, caci am amintiri cu ea la fiecare intersectie, in fiecare gara, prin toate statiile de metrou. 

           Nu vreau nimic inapoi, de la nimeni. Ce ea nu a gasit, poate lucruri imposibil de retusat, am adunat eu. Le-am pus pe toate in coletul lor, am scris cate o adresa pentru fiecare, asa cum mi-o aminteam, si le-am trimis inapoi. Am indesat acolo si orgolii, ambitii, principii stupide, stres si amintiri. Daca au ajuns sau nu la destinatie? Cred ca asta e un detaliu care nu m-ar deranja sa-mi scape. 

           Tot ce a fost, a fost. De azi fac pace cu trecutul. 

"Your love is like a river,

Peaceful and deep..."

  

Heart Issues

Avem chimie, mi-am spus-o de atatea ori. Chimia aia dintre noi nu o puteam gasi niciunde, o gaseam doar la ea. Cateodata trec zile in sir si habar n-ai ce ai facut cu tine in tot timpul asta. Te pierzi, prin intersectii, prin baruri, in fum, in praf, eu m-am pierdut in cenusa. M-am uitat in gol, am rumegat si am spintecat cu foarfece tocite fiecare amintire din ceea ce fusesem si tot ce am invatat intre timp din toate astea. Si iata-ma aici, pe marginea prapastiei: oceanul jos, cerul deasupra, ea in fata mea zambind, eu incercand sa ma hotarasc daca sar, daca plec, daca risc sau daca ma asez pe pamantul moale si imi aprind o tigara, pierzand iarasi ani din viata, nestiind defapt ce sa fac cu mine.

- Eu te astept.

Mi-a spus cand tanjeam cel mai tare sa o aud vorbindu-mi.

- Eu te astept si am sa te astept mereu, indiferent unde ai fi. Pleaca, incearca, cazi, ridica-te, rupe-ti camasile preferate, cumpara-ti altele noi, invata din fiecare petic pus peste o rana, invata si nu te opri. Fugi, fugi, fugi. Descopera-te, arunca-te hotic intr-o multime de necunoscuti si cere-le iertare mai apoi, imparta-le un zambet. Fugi. Fugi de tine, fugi de ai tai, lasa-le toate in spate. Dar cand drumul tau, vreodata, o sa te aduca tot aici, tot pe marginea acestei prapastii si cand poate, atunci nu vei mai avea de ales, decat sa cazi sau sa incerci sa treci hotarul dintre noi, eu tot aici voi fi. Te astept. Si te voi astepta, caci dragostea nu pune bariere, nici nu le ridica, dar daca vrei, doar tu poti sa le arzi si sa-ti croiesti drum prin cenusa. 

Am zambit si parca instinctiv am dus mana spre piept, tineam in buzunarul de acolo toate pozele trecutului din mine, acum insa era gol. Am oftat, dar zambetul nu a disparut. Stiam ca trebuia sa le arunc, dar nu ma hotarasem niciodata sa o fac. Poate cineva mi le-a furat in somn sau poate mi-au cazut cand m-am aplecat, lovit de vreo remarca, schingiut de vreo femeie, poate am baut prea mult si am platit cu trecutul greselile aruncate intr-un pahar cu vodka, da, poate erau inca pe vreo tejghea, poate mi-am lasat trecutul pe o tejghea. Oricum ar fi fost, buzunarul meu cu amintiri era gol. Eram gol. Mi-am inchis inca un nasture la camasa. 

In spate nu vedeam nimic, era pustiu. Vezi tu, in ceata asta deasa, mainile imi tremurau mai tare decat

oricand. E greu sa faci alegerea vietii tale. Nu am stiut niciodata ce vreau de la mine, nu am stiut niciodata cine sunt, nu m-am indragostit, dar am crezut ca am facut-o de atatea ori. Izbit de vreun parfum, atins de cutele vreunei rochii din matase, aruncat intre cearseafuri din satin, m-am pierdut. Cine sunt? Ce e iubirea? Incotro merg si ce am desoperit defapt pana acum? Mi-era teama sa-mi raspund. Poate nu sunt sigur, poate pasii mei tradeaza inca un suflet cusut cu ata trecuta mai intai prin spirt, care inca se zbate si pulseaza in van durerea, incercand sa o inlocuiasca, incercand sa o mascheze, sa o acopere cu fericire cumparata din vreun gang, de la vreun colt de strada, dar sunt sigur de un singur lucru: adevarul doare, pe mine m-a durut intotdeauna. 

"Ma asteapta", mi-am soptit, incercand parca sa-mi amintesc ce cautam acolo. O vedeam, zambea intr-una. Nu am vazut niciodata asa ceva, bucata rupta parca din visele alea in care am incetat sa cred atunci cand m-am impacat cu existenta monstrilor mei, ascunsi dupa draperiile lungi, sub pat, acoperiti de intuneric, de atunci de cand am incetat sa citesc povesti inainte sa adorm, nu pentru ca nu mi-ar fi placut, pentru ca nu ma mai invaluiau in misterul ala de basm, nu ma mai protejau, imi lasau doar un gust amar, gustul intangibilului. Ea nu avea temeri, nu avea secrete, nu avea porti sau lacate sau ziduri, nici scuturi pentru sageti. Parea ca imi spune tot timpul "loveste-ma, daca poti, iar eu nu voi da inapoi" si tocmai de-asta, nu as fi putut sa o lovesc niciodata. Era a mea. Era adevarata, sau cel putin mai adevarata decat tot ce palpasem pana acum, imi era suficient sa stiu asta ca sa cred. Sa cred din nou. Sa cred ca se poate, sa cred ca sufletul exista, ca destinul asteapta, ca gloantele nu sunt intotdeauna indreptate catre inima. Defapt, credeam din nou in mine, si asta era cel mai important. Ca ma facea sa cred intr-o posibila recuperare a ceva ce credeam ca pierdusem cu mult timp in urma. Tot ce trebuia sa fac...era sa sar.

Si am sarit. Dar n-am atins marginea, am ratat-o milimetric. Am stiut atunci ca alegerea vietii mele se transformase in greseala vietii mele. Cadeam in gol, si o vedeam din ce in ce mai greu, imi vajaiau urechile, camasa mi se rupsese la maneca dreapta, pentru ca am incercat sa ma agat de marginea aia nenorocita, pe care am vrut atat de mult sa o ating. Ma hotarasem. Sarisem. Si acum cadeam. Am inchis ochii.

Am lovit apa si nu am vrut sa lupt impotriva curentului. Am renuntat, m-am lasat tras in adanc, am deschis ochii si am privit: albastrul pe care il iubeam atat de mult. Albastrul asta in care imi gaseam linistea imi lua acum zilele, sperantele, imi inunda credinta in iubire. Ma durea, ma durea atat de tare nu pentru ca ratasem, eram obisnuit sa ratez, ma durea pentru ca atinsesem pentru cateva secunde cealalta margine, o simtisem sub degete, ma durea si nu puteam sa opresc durerea, nu puteam sa o accept, dar m-ar fi durut mai tare daca nu as fi sarit.

- Am vrut doar sa iubesc! am tipat cat am putut de tare, ascuns in valuri si in ocean. Numai aveam timp sa iubesc...tipatul meu s-a transformat in bule, frustrarea imi urca treptat spre suprafata, care se calmase in urma mea, iar eu cadeam, cadeam...

Si atunci am vazut apa agitandu-se din nou. 

"...but if you don't get lost, there's a chance you may never be found."

whatever people say i am, that's what i'm not.

    N-am avut niciodata un erou. Nimeni nu m-a salvat. De monstrii de sub patul meu, de strazi intunecate, de gustul de ciment, de praf, de iluzii, vise, asteptari, dezamagiri, taceri prea greu de suportat. Nu am intins niciodata mainile neputiincios, asteptand. Acel ceva pe care toti il asteapta, pentru mine nu a exista niciodata. 

    Nu-mi amintesc sa-mi fi dorit sa fiu "ca el", "ca ea", nu stiu ce sa raspund cand sunt intrebat ce ma inspira. Nu gasesc inspiratia in altii, nu o gasesc nici macar in mine cateodata. Mi-e greu. Sa ma adaptez, sa schimb fusul orar sau sa schimb orasele, sa ma obisnuiesc cu alte asternuturi, sa dorm in alte paturi, sa ma schimb pe mine din rau in bun, din bun in rau si nici numai conteaza. Mi-e greu sa accept schimbarea si totusi n-o arat, cateodata nici eu nu sunt constient de asta, dar undeva in mine se resimte constant un gol adanc al surprimarii tuturor cuvintelor pe care nu le-am spus.

   

     Nu m-am vazut niciodata din afara, sunt in stare sa

cladesc, caramida cu caramida, ziduri groase pentru altii, dar cand vine vorba sa ma detasez de mine insumi, pur si simplu nu pot. Ma simt captiv de mine, in mine si cateodata mi-as dori sa spun mai mult. Mi-as dori sa pot sa exprim tot ce vreau defapt sa exprim, mi-as dori sa numai tac, cand defapt fierb de nerabdare sa vorbesc. Mi-e greu. Asa am fost obisnuit, sa ma rezum la cateva cuvinte si cateva priviri de neinteles. In umbra mi-a fost bine, dar ce faci atunci cand iesi la lumina, pretinzi ca ti-ai spart zidurile pentru altcineva si totusi , totusi iti spune ca e in zadar? Ce faci cand tot ce vrei sa spui exprimi defapt prin fapte si faptele nu ti se par de-ajuns, in ciuda celor spuse? Ce faci cand viata te-a invatat atata timp sa asculti, sa mangai, sa ierti, sa vindeci rani, dar nu si ce e cel mai important: sa uiti sa iti numeri cuvintele.

   

Cum faci sa spargi balonul de sapun in care ai suflat cu atata indarjire, fascinat de reflexia luminii, nestiind defapt ce tocmai ai facut? 

Vreau o panza. Alb. Imaculat. Si nici o pensula, doar tuburi de culori. Rosu, negru, albastru, alb.

Citeste-mi sufletul pe o panza, pana cand eu invat sa ti-l descriu in cuvinte. 

Relief

 In ultimele dimineti nu ti-am simtit parfumul. N-am apucat sa te mai strang in brate, nu ti-am zambit inca prin ceata, inca nedumerit de cum am adormit aseara si n-am mai apucat sa te sarut.
 Nu stiam cine esti cand ai aparut si te-am lasat sa intri in viata mea. Poate tocmai asta m-a facut sa te chem inauntru, faptul ca nu aveam nici cea mai vaga idee de cine aveam sa ma indragostesc. Nu pot sa spun ca imi aduc aminte clar de primele noastre intalniri,conversatii, dar imi aduc aminte felul in care m-ai facut sa ma simt, in fiecare moment al nostru. Imi aduc aminte franturi din ce stiu ca tu probabil ai uitat. Imi aduc aminte imagini, fractiuni, zecimi de timp in care m-ai facut sa simt ce nu credeam ca o sa mai simt vreodata, dar amplificat. Amplificat cu zeci de batai pe minut si respiratii taiate, goluri in stomac si idei pierdute. Ai venit dintr-o data, ca o briza ce te loveste in piept printre valurile marii si te scufunda, dar te face sa te simti intreg. Ai venit cand nu te asteptam si cand, in general, numai asteptam nimic.

Nu mi s-a mai intamplat. Asta. Sunt constient ca am mai iubit, dar nu asa. Iulia imi spunea ca poate ce facem noi nu e iubire, ca poate habar nu avem despre ce vorbim si poate candva, la un moment dat in viata noastra, va aparea ceva ce ne va face sa spunem ca ne-am mintit atata timp cu o plasmuire a fericirii si nicidecum cu iubire. Atunci ma suparam, ii spuneam ca greseste, o certam si vroiam sa cred ca ce aveam noi era iubire pentru ca era tot ce aveam, dar acum ii dau dreptate. M-am mintit atata timp despre iubire. Am pretins ca pot sa o definesc, ca i-am atins limitele, ca i-am simtit taisurile ascunse. Am pretins ca am fost ranit din iubire, ca m-am cicatrizat. Am crezut cu tarie ca iubirea in sine m-a impins catre cele mai nefiresti lucruri pe care le-am facut vreodata, cu zambetul pe buze, pentru ca m-am pretins indragostit. Dar defapt nu am fost niciodata. Nu am simtit niciodata iubire, nu am gustat niciodata iubire, nu am atins niciodata iubire. Nicio limita de-a ei nu am banuit-o macar pana acum, nicio prapastie in care am cazut, in care m-am lovit si din care am incercat cu anii sa ies la lumina, nu a fost a iubirii.

Cu tine e altfel. Te am si stiu ca te mai vreau. Si vreau sa-mi spui ca si tu ma mai vrei. Nu-mi dai drumul niciodata, poate asta imi place la tine. Sentimentul de siguranta. Am impresia ca am trait atatia ani asteptand sa te cunosc, dar ar fi o prostie sa spun ca asta am facut cu adevarat. Iubirea apare pe neasteptate, nu-ti bate la usa, nu o inviti la un ceai, nu negociezi cu ea clauze si nici nu-ti plateste daune morale. Te asteapta. Tot timpul. Te priveste cum te zbati si te chinui "pentru ea" si rade in hohote de undeva dintr-o intersectie aglomerata, de dupa vreun colt, din vreun gang in care numai iubire nu te-ai astepta sa fie, de pe acoperisul vreunui bloc. A trecut atata timp si pot sa-ti spun cu siguranta ca te iubesc, stiind acum ce e iubirea. Stiind acum cine esti tu.

 A trecut mult timp si au trecut multe peste noi, dar parca niciodata nu am fost la o distanta mai mare de un gand unul de altul, in tot timpul asta.
 Am avut un vis, acum cateva zile. Parea asa real, parea ca esti aici. Aveam o casa undeva la mare, undeva aproape de mal, cu ferestre mari din sticla. M-am trezit inaintea ta, te-am sarutat si ai zambit, inca dormind. Am iesit afara, fara tricou, dezbracat de frica, cu cicatricile vindecate, cu sufletul intreg, am inspirat un aer rece si am simtit cum ma cutremur cu totul. Mi-am aprins o tigara, inca mahmur de fericirea de aseara, inca simtindu-ti inima cum bate pe pieptul meu, inca cu gatul incins, simtindu-ti respiratia. Si am tras un fum, dar m-am cutremurat din nou. Si m-am intors si am alergat si pentru o secunda am avut impresia ca am pierdut totul, ca nu aveam sa te mai gasesc, ca m-am pacalit din nou crezand in iubire. Dar erai acolo, in bucataria noastra, cu parul ciufulit si doar un tricou larg care sa-ti tina de cald, faceai cafea.

Te-am luat in brate si m-am ascuns in tine, am inchis ochii si am uitat. Erai acolo. Si pentru prima data in vreun vis, pentru prima data in vreo realitate de-a mea, era bine.

There's a reason monsters hide under the bed. We're more scared of you than you are of us. That look on your face, that scream on your lips when you eventually see us. It's enough to make us forget that we were ever humans at all. It's that shred of humanity that makes us eventually crawl from under the stairs and show ourselves to you. 

Because even a monster can be afraid of the darkness.

Bleeding wishes

 Intr-o zi ti-am scris. Am dat peste scrisorile de la tine si intr-un joc haotic am inceput sa raspund la fiecare. Nu-mi alegeam cuvintele, nu insiruiam silabe menite sa te prinda in valtoarea celor spuse. Iti scriam sincer, cum poate, n am facut-o niciodata. As fi vrut sa fiu sincer cu tine. Sa-ti strig adevaruri si sa sterg minciuni, as fi vrut defapt sa pot sa te asez intr-o sala, sa trag draperiile si ferec usile in urma pasilor curiosi, as fi vrut sa ramanem doar noi si doar pentru o secunda sa te mai stiu a mea. As fi vrut sa am puterea sa iti spun, in sala aia, tot ce as fi avut de spus, tot ce am sa iti spun si n-am avut curajul. As fi vrut, pentru o ora, doar atat, un ceas macar sa imi fi dat, sa trasez cu creta alba pe o tabla stearsa de praf si de vreme, toate greselile care ne-au indepartat. Si as fi vrut sa iti spun: Uite, aici am cazut si uite, aici m-a durut. Caci m-a durut si pe mine, chiar daca in ochii tai am fost intotdeauna atat de puternic, atat de intangibil, sa stii ca m-au durut toate.

As fi vrut sa am puterea sa-ti spun si apoi sa sterg cu buretele. Nu, nu ca si cum ar fi atat de usor sa repar totul, nu as fi avut curajul macar sa incerc sa ma gandesc la asta, dar mi-ar fi placut atat de mult sa pot sa sterg cu un simplu gest "trecutul dintre noi" si sa las in urma doar dara de apa si creta topita in ea, ca un simbol al resemnarii. Am renuntat. Sa te mai caut, sa iti mai scriu, sa incerc sa iti vorbesc sau pur si simplu sa ma gandesc la tine. Nu sufar, nu plang, cateodata dorul de tine ma loveste atat de adanc incat ma zguduie si imi sparge temeliile, dar ma ridic. Nu sufar, nu plang. Asa m-ai invatat. Dar nu pot insa sa iti spun ca atunci cand o adiere, o strada, un parfum mi te aduc din nou in fata ochilor, nu ca pe o fantasma, ci ca si cum cu adevarat ai sta in fata mea, nu ma cutremur cu totul. Nu sufar, nu plang, dar ar fi o minciuna sa spun ca nu regret. Intr-un minut si o clipa de-as putea, sa te am intr-o sala, nu as incerca macar sa te ating. Nu, nu pot. Stiu prea bine care sunt limitele noastre acum. Nu ne atingem, nu ne privim, nu ne vorbim si nu ne aducem aminte, nu ne spunem "la multi ani", caci e prea firesc, si cand intre noi s-au intamplat lucruri firesti? Incercam din rasputeri sa ne uitam existenta si poate, intr-un fel sau altul, amandoi am reusit. Ne-am vazut de cateva ori, ce-i drept, bineinteles intamplator. Dar cine stie de cate ori nu ne-am aflat la cativa pasi distanta unul de altul, fara sa avem habar? Oricum nu ar fi contat, fie voit sau nu, fie gandit sau nu, fie ca suntem constienti si ne vedem sau pur si simplu te-am pierdut sau m-ai pierdut cu vederea vreodata intr-o multime, fie ca n-ai vrut sa ma vezi, sau eram prea grabit sa te mai recunosc, fie ca ai crescut, fie ca am crescut, fie ca mi-ai aparea chiar acum la usa, sau ti-as aparea chiar acum in prag, nu as putea sa iti spun nimic. Desi cuvintele mi-ar bolborosi in gat de nerabdare. Nu as putea.

Tacerea asta ma omoara si imi sfasie toate colturile sufletului, acoperite de tine. Tacerea asta e grea, e grava si e o drama puternica in tot ce am avut noi. Mi-ai spus sa nu te caut si mi-e greu, mi-a fost, dar uite ca pana azi, nu am revenit nici macar cu un telefon. Mi-e dor si ma doare,dar nu sufar, nu plang. Ma chinui si ma sparg in mii de amintiri, de fiecare data cand in vis ma strigi, dar nu sufar,nu plang. Asa m-ai invatat. Traiesc si azi placerea de a astepta un tren, fara bilet, doar ca sa vad fericire pe peroane si prin gari. Traiesc si azi, trezit la gandul ca poate retraiesti si tu, momente intregi si amintiri cu mine. Iar eu le reconstitui, le reintregesc si incerc sa completez si sa falsific bucati din ce nu-mi mai aduc aminte. Si zambesc. Des. Caci m-ai facut fericit. Si iubesc. Des. Caci m-ai invatat sa o fac, cum doar putini mai stiu. Si ma daruiesc si scriu altora si indrug versuri si bat la alte geamuri, dar ce folos? Cand ma intorc acasa, tot poza ta ma asteapta pe birou.

Te-am vazut intr-o zi, era 9 dimineata si eram chiaun de somn, imi fumam tigara si imi frecam ochii prin fum intr-o statie apropiata de casa ta. Nu-mi imaginam sa te vad, era prea devreme pentru tine, stiam asta, si mai mult de atat, nu ma aflam acolo pentru tine. Imi era doar somn si eram impacat cu gandul ca e doar o alta zi in care tramvaiul vine greu, oprit probabil prin vreo intersectie. Si ai aparut, acolo, vis-a-vis. Si am suras surprins si apoi m-am facut mic, am reactionat din instinct sau poate din obisnuinta gandului ca privirile noastre nu se vor mai intalni. Nu m-ai vazut si poate nici nu mi-as fi dorit sa o faci, dar m-ai lasat sa te vad. Erai frumoasa, atat imi amintesc. Mi-a fost de prisos sa-ti analizez hainele sau postura, te cunosteam deja prea bine ca sa mai fie nevoie sa te studiez. Pareai obosita si ingandurata. Parea sa ai o zi grea inainte. Si ti-am urat succes, in gandul meu, asa cum iti uram inainte, in timp ce urcam scarile tramvaiului, cu privirea inca lipita de tine.

Nu a mai contat nimic atunci, nici timp, nici spatiu, nici golul dintre noi. Nu m-am gandit la nimic, pur si simplu m-am bucurat ca esti. Ca undeva acolo, intr-o lume acum a ta, separata de a mea, esti. Ca traiesti acum altele si zambesti acum cu altii, si ca ai zile grele, ca de obicei, la finalul carora te stiu mereu invingatoare. Ca poate altii iti ureaza succes acum, ca plangi, ca razi si nu am vrut sa stiu de ce, sau cine iti e acum alaturi. M-am bucurat sa stiu ca pentru amandoi soarele rasare si apune in acelasi loc.

in 65 more years

A trecut atata timp. Si inca nu am puterea sa spun ca m-am vindecat. Am lipsit atat de mult. Si inca nu am puterea sa ma intorc.

Nu inteleg cum destinul poate sa-ti joace viata atat de simplu pe o singura carte. Am obosit si parca am spus-o de atatea ori, incat cuvintele in sine si-au pierdut sensul. Incerc sa insir litere pe o foaie, in speranta disperata ca ceva se va schimba. Ca undeva acolo exista un super-ceva care sa ma asculte si sa intoarca universul pentru mine pana la Big-Bang. Sa dea timpul inapoi si sa numere ani in cateva secunde, doar pentru linistea mea. Dar sigur ca nu exista, caci daca ar exista s-ar fi intamplat de mult.
Cobor aceleasi scari si simt aceleasi lucruri in fiecare dimineata. Imi beau cafeaua cu aceeasi ura imensa interiorizata prea adanc si strang din dinti cat pot ca sa nu rabufnesc in fata celor nepotriviti. Nu mai pot sa vorbesc nici macar cu mine, de parca cuvintele mi-ar sta in gat si mi-ar provoca o tuse inecacioasa de fiecare data cand incerc macar sa-mi rostesc numele, uitandu-ma in oglinda. Fumez si numai simt nimic, doar o durere imensa in piept. N-am mai baut de prea mult timp pentru simplul fapt ca alcoolul nu-mi sterge memoria aproape niciodata. De-as putea, iti jur, ca as sterge tot, doar ca sa pot sa fiu din nou fericit.

Si cine esti tu, pana la urma? Si de ce te iubesc atat de mult? De ce ma agat de amintirea ta si de ce sfasii din mine tot ce a mai ramas de fiecare data cand iti aud numele?
Esti o oarecare. Si nici eu nu ma cred. Ma simt bolnav de tine, mi as frange oasele pana la ultimul si te-as scoate din maduva, din sange, pentru ca pana acolo ai ajuns. Si nici macar nu te-am lasat. Cine esti? De ce ma obsedezi? De ce ma urmaresti si de ce nu-mi dai drumul? Ceva in tine pare ca ma trage tot timpul inapoi. Pleaca, vino, pleaca! Intoarce-te si saruta-ma, asa merg lucrurile intre noi de cativa ani incoace.
Te vad peste tot , te simt peste tot, esti peste tot.

Da-mi drumul.