God must have spent a little more time on you

 - Iubito, nu am sa renunt niciodata la tine.
I-am spus, desi stiam ca doarme si ca nu ma aude. 

     Poate tocmai asta a fost rostul cuvintelor mele. Mi-a fost mereu frica sa-i spun exact ce simt. Am vrut mereu sa i-o arat, sa o fac sa inteleaga. Dar pana unde poate merge o iubire tinuta in secret? Sunt gol. Am ramas gol. M-a dezbracat, de toate hainele. Tot ea m-a dezbracat de orgolii, de principii stupide, de regrete, de iubiri neimpartasite. Mi-a luat toate lucrurile murdare. Le-a adunat cu rabdare, una cate una. Vreo veche iubire lasata in masina de spalat ( "Poate am s-o clatesc vreodata si am sa scot petele", mi-am spus probabil atunci cand am aruncat-o acolo, dar am uitat sa mai apas butonul, caci in urma ei am cumparat alta ce mi s-a parut deja curata, imaculata si mi-a fost mai usor s-o imbrac pe aceea, caci mirosul acela de nou te face tot timpul sa-ti uiti vechile tricouri preferate prin sifonier ). A mai strans, in urma mea, toate greselile pe care le-am facut. Le-a razuit cu grija, caci unele erau impregnate atat de adanc. Pe birou, pe masa din bucatarie, la usa camerei mele, s-a uitat peste tot, le-a sters pe toate si nimic nu a lasat neobservat. Le-a tinut minte, dar nu cu strictetea unei menajere care te cearta pentru dezordinea din mintea ta, din viata ta, ci cu blandetea unei mame care nu spune niciodata cat de greu a fost sa ajunga acasa si sa gaseasca haosul pe care singur l-ai creat. 

     Mi-a luat tricourile rupte in timpul certurilor si a avut grija sa scoata toate petele de sange. Si chiar de ar fi fost unele imposibil de curatat, le-a acoperit. A desenat cu markerul peste ele ceva ce sa-mi aminteasca mereu de ea. Mi-a scris cu grija cuvinte pe care sa le citesc si sa le recitesc mai tarziu, pe care sa mi le amintesc in viitoarele mele conflicte, cu minte insumi sau cu altii, s-a gandit la toate. Le-a cos si le-a calcat, le-a impachetat, le-a pus la locul lor si a asteptat rabdatoare sa le descopar mai tarziu.
"Nu vreau tricoul asta" ii spuneam cand ma ruga sa il imbrac, dar nu ii spuneam niciodata de ce. Am fost naiv sa cred ca ea nu stia motivul, cand defapt, le-a stiut mereu pe toate. Si atunci il lua singura de pe raft si imi arata cat de mult l-a schimbat. "Am sa-l imbrac din nou, am sa-l imbrac mereu" ii spuneam apoi, uimit, cu rasuflarea taiata, in timp ce o sarutam ca sa imi opresc emotiile, dar ea stia si asta, caci buzele imi ardeau. Si asa, cu timpul, am invatat ca nu voi putea niciodata sa ii ascund nimic. Desi ar fi o minciuna sa spun ca nu am incercat.
     Nu toate iubirile se nasc din adevar. Poate a mea, a noastra, cum i-ar placea ei sa o numesc, nu s-a nascut din pura sinceritate si cu cele mai bune intentii. Dar cine a spus ca ar fi trebuit? Asa cum a fost la inceput, cand cheile de la casa mea stateau tot timpul in buzunarul de la piept, asa cum e acum, cand doar ea descuie usa, mereu cu acea sclipire in ochi, nimic nu as fi vrut sa fie altfel. "Toate la timpul lor", imi spunea mama. Si nu am avut niciodata rabdarea sa ii ascult cu atentie cuvintele. Doar cand am crescut, doar dupa ce pragul de sus m-a lovit de atatea ori pana sa invat sa ma aplec, am inteles defapt insemnatatea lor. 

     Mi-a gasit si bandajele. Bandajele cu care imi inveleam palmele, ca nimeni sa nu-mi vada bataturile si zgarieturile, ranile si cicatricile, toate facute in zadar si pentru nimic defapt, caci aceasta a fost adevaratul motiv pentru care le ascundeam tot timpul, pana si de mine. Le-a gasit, si pe acestea nu le-a curatat, nu le-a calcat, nu le-a pus la locul lor. Le-a aruncat. Si nu din orgoliu, si nu din gelozie. Atunci cand am deschis sertarul si nu le-am mai vazut, mi-a spus fara sa intreb: "Nu ai sa mai ai niciodata nevoie de ele". Si am crezut-o pe cuvant, chiar daca nu-mi statea in fire.

       Vroiam sa ma schimb, pentru ea, dar nu-mi imaginam vreodata ca voi ramane defapt exact asa cum sunt. Nu schimbarea era ceea ce aveam nevoie, desi atata timp am crezut cu tarie in cuvantul asta. Ce aveam nevoie, era sa ma accept. Nu aveam nevoie sa-mi redecorez casa, sa revopsesc peretii, nici sa ma mut in alt oras ale carui strazi sa-mi fie straine. Aveam nevoie sa invat sa traiesc din nou, si am invatat. M-a imbracat ,cu atata grija, cu vechile mele tricouri preferate, am facut dragoste cu ea pe aceeasi mobila, am apasat impreuna aceleasi butoane ale aceleiasi masini de spalat in care mi-am aruncat toate nesigurantele. Strazile? Imi sunt acum dragi, caci am amintiri cu ea la fiecare intersectie, in fiecare gara, prin toate statiile de metrou. 

           Nu vreau nimic inapoi, de la nimeni. Ce ea nu a gasit, poate lucruri imposibil de retusat, am adunat eu. Le-am pus pe toate in coletul lor, am scris cate o adresa pentru fiecare, asa cum mi-o aminteam, si le-am trimis inapoi. Am indesat acolo si orgolii, ambitii, principii stupide, stres si amintiri. Daca au ajuns sau nu la destinatie? Cred ca asta e un detaliu care nu m-ar deranja sa-mi scape. 

           Tot ce a fost, a fost. De azi fac pace cu trecutul. 

"Your love is like a river,

Peaceful and deep..."