God must have spent a little more time on you

 - Iubito, nu am sa renunt niciodata la tine.
I-am spus, desi stiam ca doarme si ca nu ma aude. 

     Poate tocmai asta a fost rostul cuvintelor mele. Mi-a fost mereu frica sa-i spun exact ce simt. Am vrut mereu sa i-o arat, sa o fac sa inteleaga. Dar pana unde poate merge o iubire tinuta in secret? Sunt gol. Am ramas gol. M-a dezbracat, de toate hainele. Tot ea m-a dezbracat de orgolii, de principii stupide, de regrete, de iubiri neimpartasite. Mi-a luat toate lucrurile murdare. Le-a adunat cu rabdare, una cate una. Vreo veche iubire lasata in masina de spalat ( "Poate am s-o clatesc vreodata si am sa scot petele", mi-am spus probabil atunci cand am aruncat-o acolo, dar am uitat sa mai apas butonul, caci in urma ei am cumparat alta ce mi s-a parut deja curata, imaculata si mi-a fost mai usor s-o imbrac pe aceea, caci mirosul acela de nou te face tot timpul sa-ti uiti vechile tricouri preferate prin sifonier ). A mai strans, in urma mea, toate greselile pe care le-am facut. Le-a razuit cu grija, caci unele erau impregnate atat de adanc. Pe birou, pe masa din bucatarie, la usa camerei mele, s-a uitat peste tot, le-a sters pe toate si nimic nu a lasat neobservat. Le-a tinut minte, dar nu cu strictetea unei menajere care te cearta pentru dezordinea din mintea ta, din viata ta, ci cu blandetea unei mame care nu spune niciodata cat de greu a fost sa ajunga acasa si sa gaseasca haosul pe care singur l-ai creat. 

     Mi-a luat tricourile rupte in timpul certurilor si a avut grija sa scoata toate petele de sange. Si chiar de ar fi fost unele imposibil de curatat, le-a acoperit. A desenat cu markerul peste ele ceva ce sa-mi aminteasca mereu de ea. Mi-a scris cu grija cuvinte pe care sa le citesc si sa le recitesc mai tarziu, pe care sa mi le amintesc in viitoarele mele conflicte, cu minte insumi sau cu altii, s-a gandit la toate. Le-a cos si le-a calcat, le-a impachetat, le-a pus la locul lor si a asteptat rabdatoare sa le descopar mai tarziu.
"Nu vreau tricoul asta" ii spuneam cand ma ruga sa il imbrac, dar nu ii spuneam niciodata de ce. Am fost naiv sa cred ca ea nu stia motivul, cand defapt, le-a stiut mereu pe toate. Si atunci il lua singura de pe raft si imi arata cat de mult l-a schimbat. "Am sa-l imbrac din nou, am sa-l imbrac mereu" ii spuneam apoi, uimit, cu rasuflarea taiata, in timp ce o sarutam ca sa imi opresc emotiile, dar ea stia si asta, caci buzele imi ardeau. Si asa, cu timpul, am invatat ca nu voi putea niciodata sa ii ascund nimic. Desi ar fi o minciuna sa spun ca nu am incercat.
     Nu toate iubirile se nasc din adevar. Poate a mea, a noastra, cum i-ar placea ei sa o numesc, nu s-a nascut din pura sinceritate si cu cele mai bune intentii. Dar cine a spus ca ar fi trebuit? Asa cum a fost la inceput, cand cheile de la casa mea stateau tot timpul in buzunarul de la piept, asa cum e acum, cand doar ea descuie usa, mereu cu acea sclipire in ochi, nimic nu as fi vrut sa fie altfel. "Toate la timpul lor", imi spunea mama. Si nu am avut niciodata rabdarea sa ii ascult cu atentie cuvintele. Doar cand am crescut, doar dupa ce pragul de sus m-a lovit de atatea ori pana sa invat sa ma aplec, am inteles defapt insemnatatea lor. 

     Mi-a gasit si bandajele. Bandajele cu care imi inveleam palmele, ca nimeni sa nu-mi vada bataturile si zgarieturile, ranile si cicatricile, toate facute in zadar si pentru nimic defapt, caci aceasta a fost adevaratul motiv pentru care le ascundeam tot timpul, pana si de mine. Le-a gasit, si pe acestea nu le-a curatat, nu le-a calcat, nu le-a pus la locul lor. Le-a aruncat. Si nu din orgoliu, si nu din gelozie. Atunci cand am deschis sertarul si nu le-am mai vazut, mi-a spus fara sa intreb: "Nu ai sa mai ai niciodata nevoie de ele". Si am crezut-o pe cuvant, chiar daca nu-mi statea in fire.

       Vroiam sa ma schimb, pentru ea, dar nu-mi imaginam vreodata ca voi ramane defapt exact asa cum sunt. Nu schimbarea era ceea ce aveam nevoie, desi atata timp am crezut cu tarie in cuvantul asta. Ce aveam nevoie, era sa ma accept. Nu aveam nevoie sa-mi redecorez casa, sa revopsesc peretii, nici sa ma mut in alt oras ale carui strazi sa-mi fie straine. Aveam nevoie sa invat sa traiesc din nou, si am invatat. M-a imbracat ,cu atata grija, cu vechile mele tricouri preferate, am facut dragoste cu ea pe aceeasi mobila, am apasat impreuna aceleasi butoane ale aceleiasi masini de spalat in care mi-am aruncat toate nesigurantele. Strazile? Imi sunt acum dragi, caci am amintiri cu ea la fiecare intersectie, in fiecare gara, prin toate statiile de metrou. 

           Nu vreau nimic inapoi, de la nimeni. Ce ea nu a gasit, poate lucruri imposibil de retusat, am adunat eu. Le-am pus pe toate in coletul lor, am scris cate o adresa pentru fiecare, asa cum mi-o aminteam, si le-am trimis inapoi. Am indesat acolo si orgolii, ambitii, principii stupide, stres si amintiri. Daca au ajuns sau nu la destinatie? Cred ca asta e un detaliu care nu m-ar deranja sa-mi scape. 

           Tot ce a fost, a fost. De azi fac pace cu trecutul. 

"Your love is like a river,

Peaceful and deep..."

  

Heart Issues

Avem chimie, mi-am spus-o de atatea ori. Chimia aia dintre noi nu o puteam gasi niciunde, o gaseam doar la ea. Cateodata trec zile in sir si habar n-ai ce ai facut cu tine in tot timpul asta. Te pierzi, prin intersectii, prin baruri, in fum, in praf, eu m-am pierdut in cenusa. M-am uitat in gol, am rumegat si am spintecat cu foarfece tocite fiecare amintire din ceea ce fusesem si tot ce am invatat intre timp din toate astea. Si iata-ma aici, pe marginea prapastiei: oceanul jos, cerul deasupra, ea in fata mea zambind, eu incercand sa ma hotarasc daca sar, daca plec, daca risc sau daca ma asez pe pamantul moale si imi aprind o tigara, pierzand iarasi ani din viata, nestiind defapt ce sa fac cu mine.

- Eu te astept.

Mi-a spus cand tanjeam cel mai tare sa o aud vorbindu-mi.

- Eu te astept si am sa te astept mereu, indiferent unde ai fi. Pleaca, incearca, cazi, ridica-te, rupe-ti camasile preferate, cumpara-ti altele noi, invata din fiecare petic pus peste o rana, invata si nu te opri. Fugi, fugi, fugi. Descopera-te, arunca-te hotic intr-o multime de necunoscuti si cere-le iertare mai apoi, imparta-le un zambet. Fugi. Fugi de tine, fugi de ai tai, lasa-le toate in spate. Dar cand drumul tau, vreodata, o sa te aduca tot aici, tot pe marginea acestei prapastii si cand poate, atunci nu vei mai avea de ales, decat sa cazi sau sa incerci sa treci hotarul dintre noi, eu tot aici voi fi. Te astept. Si te voi astepta, caci dragostea nu pune bariere, nici nu le ridica, dar daca vrei, doar tu poti sa le arzi si sa-ti croiesti drum prin cenusa. 

Am zambit si parca instinctiv am dus mana spre piept, tineam in buzunarul de acolo toate pozele trecutului din mine, acum insa era gol. Am oftat, dar zambetul nu a disparut. Stiam ca trebuia sa le arunc, dar nu ma hotarasem niciodata sa o fac. Poate cineva mi le-a furat in somn sau poate mi-au cazut cand m-am aplecat, lovit de vreo remarca, schingiut de vreo femeie, poate am baut prea mult si am platit cu trecutul greselile aruncate intr-un pahar cu vodka, da, poate erau inca pe vreo tejghea, poate mi-am lasat trecutul pe o tejghea. Oricum ar fi fost, buzunarul meu cu amintiri era gol. Eram gol. Mi-am inchis inca un nasture la camasa. 

In spate nu vedeam nimic, era pustiu. Vezi tu, in ceata asta deasa, mainile imi tremurau mai tare decat

oricand. E greu sa faci alegerea vietii tale. Nu am stiut niciodata ce vreau de la mine, nu am stiut niciodata cine sunt, nu m-am indragostit, dar am crezut ca am facut-o de atatea ori. Izbit de vreun parfum, atins de cutele vreunei rochii din matase, aruncat intre cearseafuri din satin, m-am pierdut. Cine sunt? Ce e iubirea? Incotro merg si ce am desoperit defapt pana acum? Mi-era teama sa-mi raspund. Poate nu sunt sigur, poate pasii mei tradeaza inca un suflet cusut cu ata trecuta mai intai prin spirt, care inca se zbate si pulseaza in van durerea, incercand sa o inlocuiasca, incercand sa o mascheze, sa o acopere cu fericire cumparata din vreun gang, de la vreun colt de strada, dar sunt sigur de un singur lucru: adevarul doare, pe mine m-a durut intotdeauna. 

"Ma asteapta", mi-am soptit, incercand parca sa-mi amintesc ce cautam acolo. O vedeam, zambea intr-una. Nu am vazut niciodata asa ceva, bucata rupta parca din visele alea in care am incetat sa cred atunci cand m-am impacat cu existenta monstrilor mei, ascunsi dupa draperiile lungi, sub pat, acoperiti de intuneric, de atunci de cand am incetat sa citesc povesti inainte sa adorm, nu pentru ca nu mi-ar fi placut, pentru ca nu ma mai invaluiau in misterul ala de basm, nu ma mai protejau, imi lasau doar un gust amar, gustul intangibilului. Ea nu avea temeri, nu avea secrete, nu avea porti sau lacate sau ziduri, nici scuturi pentru sageti. Parea ca imi spune tot timpul "loveste-ma, daca poti, iar eu nu voi da inapoi" si tocmai de-asta, nu as fi putut sa o lovesc niciodata. Era a mea. Era adevarata, sau cel putin mai adevarata decat tot ce palpasem pana acum, imi era suficient sa stiu asta ca sa cred. Sa cred din nou. Sa cred ca se poate, sa cred ca sufletul exista, ca destinul asteapta, ca gloantele nu sunt intotdeauna indreptate catre inima. Defapt, credeam din nou in mine, si asta era cel mai important. Ca ma facea sa cred intr-o posibila recuperare a ceva ce credeam ca pierdusem cu mult timp in urma. Tot ce trebuia sa fac...era sa sar.

Si am sarit. Dar n-am atins marginea, am ratat-o milimetric. Am stiut atunci ca alegerea vietii mele se transformase in greseala vietii mele. Cadeam in gol, si o vedeam din ce in ce mai greu, imi vajaiau urechile, camasa mi se rupsese la maneca dreapta, pentru ca am incercat sa ma agat de marginea aia nenorocita, pe care am vrut atat de mult sa o ating. Ma hotarasem. Sarisem. Si acum cadeam. Am inchis ochii.

Am lovit apa si nu am vrut sa lupt impotriva curentului. Am renuntat, m-am lasat tras in adanc, am deschis ochii si am privit: albastrul pe care il iubeam atat de mult. Albastrul asta in care imi gaseam linistea imi lua acum zilele, sperantele, imi inunda credinta in iubire. Ma durea, ma durea atat de tare nu pentru ca ratasem, eram obisnuit sa ratez, ma durea pentru ca atinsesem pentru cateva secunde cealalta margine, o simtisem sub degete, ma durea si nu puteam sa opresc durerea, nu puteam sa o accept, dar m-ar fi durut mai tare daca nu as fi sarit.

- Am vrut doar sa iubesc! am tipat cat am putut de tare, ascuns in valuri si in ocean. Numai aveam timp sa iubesc...tipatul meu s-a transformat in bule, frustrarea imi urca treptat spre suprafata, care se calmase in urma mea, iar eu cadeam, cadeam...

Si atunci am vazut apa agitandu-se din nou. 

"...but if you don't get lost, there's a chance you may never be found."