Avem chimie, mi-am spus-o de atatea ori. Chimia aia dintre noi nu o puteam gasi niciunde, o gaseam doar la ea. Cateodata trec zile in sir si habar n-ai ce ai facut cu tine in tot timpul asta. Te pierzi, prin intersectii, prin baruri, in fum, in praf, eu m-am pierdut in cenusa. M-am uitat in gol, am rumegat si am spintecat cu foarfece tocite fiecare amintire din ceea ce fusesem si tot ce am invatat intre timp din toate astea. Si iata-ma aici, pe marginea prapastiei: oceanul jos, cerul deasupra, ea in fata mea zambind, eu incercand sa ma hotarasc daca sar, daca plec, daca risc sau daca ma asez pe pamantul moale si imi aprind o tigara, pierzand iarasi ani din viata, nestiind defapt ce sa fac cu mine.
- Eu te astept.
Mi-a spus cand tanjeam cel mai tare sa o aud vorbindu-mi.
- Eu te astept si am sa te astept mereu, indiferent unde ai fi. Pleaca, incearca, cazi, ridica-te, rupe-ti camasile preferate, cumpara-ti altele noi, invata din fiecare petic pus peste o rana, invata si nu te opri. Fugi, fugi, fugi. Descopera-te, arunca-te hotic intr-o multime de necunoscuti si cere-le iertare mai apoi, imparta-le un zambet. Fugi. Fugi de tine, fugi de ai tai, lasa-le toate in spate. Dar cand drumul tau, vreodata, o sa te aduca tot aici, tot pe marginea acestei prapastii si cand poate, atunci nu vei mai avea de ales, decat sa cazi sau sa incerci sa treci hotarul dintre noi, eu tot aici voi fi. Te astept. Si te voi astepta, caci dragostea nu pune bariere, nici nu le ridica, dar daca vrei, doar tu poti sa le arzi si sa-ti croiesti drum prin cenusa.
Am zambit si parca instinctiv am dus mana spre piept, tineam in buzunarul de acolo toate pozele trecutului din mine, acum insa era gol. Am oftat, dar zambetul nu a disparut. Stiam ca trebuia sa le arunc, dar nu ma hotarasem niciodata sa o fac. Poate cineva mi le-a furat in somn sau poate mi-au cazut cand m-am aplecat, lovit de vreo remarca, schingiut de vreo femeie, poate am baut prea mult si am platit cu trecutul greselile aruncate intr-un pahar cu vodka, da, poate erau inca pe vreo tejghea, poate mi-am lasat trecutul pe o tejghea. Oricum ar fi fost, buzunarul meu cu amintiri era gol. Eram gol. Mi-am inchis inca un nasture la camasa.
In spate nu vedeam nimic, era pustiu. Vezi tu, in ceata asta deasa, mainile imi tremurau mai tare decat
oricand. E greu sa faci alegerea vietii tale. Nu am stiut niciodata ce vreau de la mine, nu am stiut niciodata cine sunt, nu m-am indragostit, dar am crezut ca am facut-o de atatea ori. Izbit de vreun parfum, atins de cutele vreunei rochii din matase, aruncat intre cearseafuri din satin, m-am pierdut. Cine sunt? Ce e iubirea? Incotro merg si ce am desoperit defapt pana acum? Mi-era teama sa-mi raspund. Poate nu sunt sigur, poate pasii mei tradeaza inca un suflet cusut cu ata trecuta mai intai prin spirt, care inca se zbate si pulseaza in van durerea, incercand sa o inlocuiasca, incercand sa o mascheze, sa o acopere cu fericire cumparata din vreun gang, de la vreun colt de strada, dar sunt sigur de un singur lucru: adevarul doare, pe mine m-a durut intotdeauna.
"Ma asteapta", mi-am soptit, incercand parca sa-mi amintesc ce cautam acolo. O vedeam, zambea intr-una. Nu am vazut niciodata asa ceva, bucata rupta parca din visele alea in care am incetat sa cred atunci cand m-am impacat cu existenta monstrilor mei, ascunsi dupa draperiile lungi, sub pat, acoperiti de intuneric, de atunci de cand am incetat sa citesc povesti inainte sa adorm, nu pentru ca nu mi-ar fi placut, pentru ca nu ma mai invaluiau in misterul ala de basm, nu ma mai protejau, imi lasau doar un gust amar, gustul intangibilului. Ea nu avea temeri, nu avea secrete, nu avea porti sau lacate sau ziduri, nici scuturi pentru sageti. Parea ca imi spune tot timpul "loveste-ma, daca poti, iar eu nu voi da inapoi" si tocmai de-asta, nu as fi putut sa o lovesc niciodata. Era a mea. Era adevarata, sau cel putin mai adevarata decat tot ce palpasem pana acum, imi era suficient sa stiu asta ca sa cred. Sa cred din nou. Sa cred ca se poate, sa cred ca sufletul exista, ca destinul asteapta, ca gloantele nu sunt intotdeauna indreptate catre inima. Defapt, credeam din nou in mine, si asta era cel mai important. Ca ma facea sa cred intr-o posibila recuperare a ceva ce credeam ca pierdusem cu mult timp in urma. Tot ce trebuia sa fac...era sa sar.
Si am sarit. Dar n-am atins marginea, am ratat-o milimetric. Am stiut atunci ca alegerea vietii mele se transformase in greseala vietii mele. Cadeam in gol, si o vedeam din ce in ce mai greu, imi vajaiau urechile, camasa mi se rupsese la maneca dreapta, pentru ca am incercat sa ma agat de marginea aia nenorocita, pe care am vrut atat de mult sa o ating. Ma hotarasem. Sarisem. Si acum cadeam. Am inchis ochii.
Am lovit apa si nu am vrut sa lupt impotriva curentului. Am renuntat, m-am lasat tras in adanc, am deschis ochii si am privit: albastrul pe care il iubeam atat de mult. Albastrul asta in care imi gaseam linistea imi lua acum zilele, sperantele, imi inunda credinta in iubire. Ma durea, ma durea atat de tare nu pentru ca ratasem, eram obisnuit sa ratez, ma durea pentru ca atinsesem pentru cateva secunde cealalta margine, o simtisem sub degete, ma durea si nu puteam sa opresc durerea, nu puteam sa o accept, dar m-ar fi durut mai tare daca nu as fi sarit.
- Am vrut doar sa iubesc! am tipat cat am putut de tare, ascuns in valuri si in ocean. Numai aveam timp sa iubesc...tipatul meu s-a transformat in bule, frustrarea imi urca treptat spre suprafata, care se calmase in urma mea, iar eu cadeam, cadeam...
Si atunci am vazut apa agitandu-se din nou.
"...but if you don't get lost, there's a chance you may never be found."
