Nu ma uita.
Mi-a spus privind cu disperare spre mine, prin mine. Trei cuvinte la auzul carora mi se umplea din ce in ce mai des sufletul de durere.
Nu te uit.
I-am spus zambind si prefacandu-ma ca o sa ma simt bine dupa plecarea ei. Nici macar eu , acel optimist enervant, nu credeam ca va fi bine. "Unde pleci? De ce pleci? Pentru ce pleci? De ce nu ramai? De ce nu macar putin?" Erau intrebari peste intrebari care nu reuseau pur si simplu sa-mi iasa pe gura. Eram in stare doar s-o privesc.Doar sa ii simt simplu starea de greata pe care o avea fata de faptul ca nu putea face nimic ca sa ramana langa mine.
Nu vroiam sa vorbesc.As fi avut o voce sparta care mi-ar fi dat toate planurile peste cap. Nu ma puteam da de gol. Nu o puteam face sa se simta si mai mizerabil decat se simtea deja.
Si cuvintele devin fapte. Caci eram in stare, nu stiu cum, sa ii vorbesc din priviri si gesturi. Un "stai linistita iubita.." au vrut sa insemne o imbratisare si un sarut pe frunte. Nu stiam ce sa fac. Ma simteam un dobitoc, acum, pentru ca nu aveam si eu bani sa ma duc cu ea. Ma simteam un nimic, pentru ca, cumva, nu stiu cum, imi lipseau "cardurile de la tata" in portofel.
Ce dobitoc? ea ma iubeste asa..
Si nu puteam pur si simplu sa ma gandesc la altceva.
In final..linistea e sparta.Era de asteptat sa imi vorbeasca, si totusi imi era atat de frica de cum voi reactiona.
Stii ce?..nu vreau sa plec.
Nu puteam sa ma uit la ea.Imi cunostea ochii.Stia ca atunci cand sunt suparat sunt deschisi la culoare.Stia ca atunci cand sunt nervos se inchid.Stia prea multe.Acum erau deschisi.Acum...stia cum ma simt.
Nu fii suparat. nu plec.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu